„Sufletul nu cunoaşte situaţii de viaţă fără ieşire.” — Marcel Proust
Moartea este un subiect dificil de abordat, indiferent de gradul de rudenie sau de relaţie dintre tine şi acea persoană: părinte, copil, soţ/soţie, rudă, prieten. Important este şi dacă reuşeşti să «aterizezi în picioare» şi dacă reuşeşti să vezi în continuare viaţa în plenitudinea, cu frumuseţea şi învăţăturile ei, dacă reuşeşti să nu vezi numai vinovaţi în jur şi în Cer, dacă găseşti resursele interioare pentru cel care este în viaţă, adică pentru tine!
Fiecare are propriul său ritm în care să-şi revină după o asemenea lovitură. Nici o carte nu te poate pregăti pentru decesul persoanelor dragi. În clipele în care suntem nevoiţi să-i facem faţă sau chiar când ne gândim ipotetic la acest eveniment dureros, nu poţi să nu te întrebi ce se va întâmpla cu tine după ce persoana apropiată ţie a decedat. Plângi din cauza durerii, plângi că ai iubit-o, plângi că ai rămas singur/ă… Suntem convinşi că ştim de ce plângem: am iubit şi persoana iubită nu mai există. Am iubit şi plângem pentru că simţim că o parte din noi nu mai este. Şi mai plângem pentru că nu ştim cum ne vom mai descurca fără ea. Într-un fel, suntem egoişti… Primele lacrimi vărsate sunt pentru noi. Toţi suntem conştienţi de acest lucru, doar că nu-l recunoaştem. Ne este frică să recunoaştem că suntem egoişti, chiar şi în clipa morţii. Întrebarea spune tot: « Ce mă fac eu fără…? »
Cui îi este frică de moarte, îi este frică şi de viaţă. Când te ataşezi de persoana iubită, de rude, de prieteni, îţi pui fericirea şi bucuriile în ei. Când persoana dragă moare, mori şi tu. Când te ataşezi de oameni (nutreşti posesivitate) şi concepte (putere, prestigiu, laudă, apreciere, profesie), trăieşti sub imperiul fricii că le poţi pierde şi îi vei privi pe oamenii dragi prin prisma ameninţării pe care o reprezintă ei la adresa ataşamentelor tale. În faţa morţii poţi fi în două feluri: poţi fi slab sau puternic. Rămâi blocat sau mergi mai departe.
Pentru a fi puternic în astfel de momente, trebuie să faci tot ceea ce depinde de tine pe parcursul vieţii, să faci ceea ce ştii că îi face bine celuilalt, pentru că mai târziu să nu trebuiască să suporţi consecinţele unei conştiinţe încărcate. (Pr. Marius Moșteanu ― “Arătaţi-i iubirea atunci când persoana este lângă voi… uneori e târziu când o facem…”) Renunţă la orgolii! Iubeşte omul şi renunţă la interesele personale, iubeşte-l pe el, nu ceea ce îţi oferă, iubeşte-l cât e în viaţă, pentru că la un moment dat… nu va mai fi.
Lasă-l pe cel care a murit să-ţi fie ghid spiritual! Prezența cuiva nu trebuie să se sfârşească odată cu moartea lui. Cheamă-l şi dă-i voie să-ţi fie un ghid spiritual, pentru a te ajuta în viaţă şi simte-l aproape de tine când ai nevoie de sprijin. Dacă cineva ţi-a făcut viaţa mai bună cât timp a fost în viaţă, este foarte posibil ca acel cineva să facă asta în aceeaşi măsură sau în măsură mai mare, chiar nefiind în viaţă. Moartea nu este sfârşitul, ci este o trecere!
Când nu vedem moartea ca fiind finalul vieţii, o putem accepta mai uşor, ca un nou început. Acest lucru poate fi posibil când suntem în procesul de vindecare. Sufletul poate călători prin cosmos… Viaţa şi moartea sunt două faţete ale aceleiaşi medalii, deoarece renaşterea şi regenerarea sunt mereu prezente în natură, iar energia nu este niciodată creeată sau distrusă, ci realocată.
Mai presus de orice este să celebrăm viaţa celor pe care i-am iubit şi care nu mai sunt fizic lângă noi. Trebuie să apreciem lecţiile pe care le-am învăţat de la ei, iubirea pe care ei au dăruit-o, legăturile pe care le-au creat şi grija pe care ne- au purtat-o, nouă tuturor, celor pe care i-au cunoscut…
Haideţi să ne transformăm durerea şi suferinţa în forme mai profunde ale aprecierii şi mulţumirii. Inima ne va rămâne rănită, dar va capăta noi dimensiuni ale iubirii noastre, pentru noi înşine, pentru cel drag care nu mai este printre noi, pentru ceilalţi şi pentru lume. Cu toţii suntem un întreg şi ne completăm unul pe altul, iar moartea unuia dintre noi ne arată că energia mereu se transmite mai departe şi că există frumuseţe în lucrurile temporare.
« Când mergi într-o pădure sălbatică, virgină, vei vedea în jurul tău nu doar peisajul luxuriant, dar vei întâlni şi pomi căzuţi sau buşteni putreziți, frunze moarte şi materie în descompunere la fiecare pas. Oriunde te-ai uita vei găsi moarte, aşa cum vei găsi şi viaţă.
Însă la o privire mai atentă vei descoperi că buştenii şi frunzele putrede nu numai că dau naştere unei noi vieţi, dar chiar sunt pline de viaţă. Microorganismele îşi fac treaba. Moleculele se rearanjează. Moartea nu poate fi găsită nicăieri. Există numai metamorfoza formelor de viaţă. Ce putem învăţa din aceasta? » (Eckhart Tole, fragment din cartea “Liniştea vorbeşte” capitolul 9, – “Moartea şi eternitatea”).
