Sunt părinte, profesor și psiholog. Îmi împart viața între copiii mei, catedră și cabinet. De mai bine de douăzeci și cinci de ani de când lucrez cu copiii, familiile acestora se prezentau la cabinet prezentând nemulțumiri în legătură cu modul în care conviețuiau și care au luptat pentru a găsi o Cale de a depășii dificultățile, neînțelegerile și supărările. Folosind tehnici variate (terapie comportamentală, terapie cognitivă, terapie de grup, aplicată în cazul membrilor familiilor respective), am căutat cea mai bună combinație de abordări și tehnici, pentru a rezolva problemele fiecărei familii în parte. Nu există două familii care să fie identice și nu există o „metodă – minune”, cu ajutorul căreia să se rezolve toate problemele cu care se confruntă familiile.
Dacă în primii mei ani ca psiholog, dar și ca profesor lucram cu familii care nu știau cum să rezolve anumite probleme comportamentale, acum lucrez cu părinți care știu exact ce au de făcut, dar nu reușesc. De ce se întâmplă acest lucru? După părerea mea, „industria creșterii copilului” oferă o imagine simplistă, lipsită de realism, a ceea ce înseamnă „meseria” de părinte. Această imagine se bazează pe ideea că a fi părinte înseamnă să te confrunți cu o serie de probleme și că există o serie de tehnici pe care trebuie să le stăpânești.
A fi părinte înseamnă oare doar o combinație perfectă de tehnici și metode prin care totul se rezolvă „rapid și simplu”? A fi părinte înseamnă oare să-ți asumi un rol, ce implică o serie întreagă de sarcini, pe care trebuie să le îndeplinești, astfel încât să rezolvi „problemele”? Oare e atât de simplu să fii părinte? Pe baza experienței pe care am acumulat-o, aș spune că în nici un caz! Dau acest răspuns nu ca profesor, nici ca psiholog, ci ca părinte.
Având în vedere anii mei de pregătire și de experiență, oricine ar putea crede că excelez în ceea ce privește creșterea și educarea celor doi copiii ai mei, care sunt cuminți și educați și au un grad de inteligență net peste medie. Oricine s-ar putea gândi că, având o mamă ca mine, care cunoaște toate aspectele teoretice, toate „trucurile” de prin cărți, copiii mei trebuie să fie cu siguranță, adevărate etaloane, în sensul că nu au absolut nici un fel de problemă. Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa.
Deși am practică în domeniu, deși cunosc toată teoria, teoriile legate de dezvoltarea copilului, nu este chiar simplu când e vorba de tot ceea ce ține de copiii mei. Am descoperit că, dacă apelez la teorie în virtutea unui automatism, dacă țin cont de toate studiile de caz, pentru că lucrez în acest domeniu de aproape douăzeci de ani, nu reușesc să rezolv problemele care apar la proprii mei copii. De aceea, în afară de stăpânirea tehnicilor și a modurilor de abordare, trebuie să mai existe ceva, ceva care a fost distrus în această epocă, în care încercăm să „rezolvăm problema” , să facem „totul cât mai bine”. De fapt, recunosc, nu-mi doresc să am niște copii care să fie niște omuleți foarte ascultători, fără nici o sclipire de personalitate, care să nu aibă capacitatea de a spune NU atunci când e cazul, care să nu fie în stare să se revolte atunci când este cazul. Vreau ca ei să dispună de toate acele calități care să-i ajute să supraviețuiască în această lume dură și exigentă.
Sunt mama unei fete de douăzeci și unu de ani si a uni băiat de treisprezece ani. Cei doi au firi diferite, ceea ce a dat rezultate în cazul fiicei mele, nu funcționează întotdeauna în cazul fiului meu și viceversa. Dacă încercăm să aplicăm o formulă și să spunem „așa trebuie făcut”, n-o să obținem nici un fel de rezultat, deoarece copiii sunt copii și fiecare este unic în felul lui.
A fi părinte nu poate fi învățat pas cu pas dintr-o carte cu rețete prestabilite care să garanteze fericirea unui copil, ce îți urmează traseul existențial firesc: doarme, mănâncă și se comportă cel mai bine. Aici este vorba despre un proces în cadrul căruia e nevoie de curaj și flexibilitate, de riscul asumat de a nu înțelege întotdeauna totul, de a face greșeli, de o atitudine dublată de umor și entuziasm. Este un proces complex, asupra căruia nu se pot face previziuni, un proces tentant, este de fapt cea mai complexă experiență a vieții noastre. A fi părinte, o adevărată artă!