Uneori, viața se frânge într-o singură clipă și tot universul tău se rescrie în tăcere…Rămâi suspendat între „era” și „nu mai este”, între respirație și gol, între amintire și realitate… Într-o astfel de clipă, lumea mea s-a oprit… Și totuși, inima a continuat să bată… a fost ca și cum timpul s-ar fi oprit doar pentru mine, iar restul lumii ar fi mers înainte, nepăsătoare, ca un tren care nu mai are stație în locul în care ai rămas tu…
Sunt nouă ani de când secundele au început să doară, nouă ani de când dorul s-a transformat dintr-o rană în rădăcină, dintr-un gol în loc de adăpost…Nouă ani în care am învățat că iubirea își schimbă forma, devine aer, lumină, amintire care te ține în viață…
La început, totul era negru… zilele aveau gust de tăcere, iar nopțile, miros de absență. Mergeam prin lume ca o umbră care învăța din nou să meargă, să respire, să creadă… Dar undeva, printre ruine, au început să apară culorile: întâi griuri palide, apoi reflexe de lumină, apoi viața însăși — timidă, dar prezentă. Am înțeles că lumea nu este doar lumină sau întuneric, ci o paletă infinită de nuanțe între ele, și că în acele nuanțe se ascunde vindecarea. Durerea nu dispare, dar se transformă în sculptorul tăcut al ființei, modelând din suflet o formă nouă, mai blândă, mai conștientă, mai vie. Tu ai rămas în toate lucrurile mici: în felul în care vântul adie dimineața, în felul în care ploaia atinge geamul, în felul în care copiii noștri râd… Miha poartă lumina ta în priviri — acel amestec de blândețe și curaj care vindecă totul doar privindu-l… Dimi are discreția zâmbetului tău — acela care topește distanțele, care spune totul fără cuvinte. Ei sunt ecoul tău, continuitatea ta, dovada că iubirea nu moare niciodată, ci se multiplică în alte inimi…
Am învățat că timpul nu vindecă, dar te învață să porți durerea altfel… Să o ții de mână și să mergi mai departe împreună cu ea… Să nu o mai ascunzi, ci să o îmblânzești… Am înțeles că viața nu se oprește, chiar dacă ai impresia că da — ea doar se schimbă de formă, se învârte în cercuri, te aduce mereu înapoi la tine… Azi, privesc înapoi și nu mai văd doar pierderea, ci și creșterea… Nu doar golul, ci și lumina care s-a născut din el… Uneori, dorul e atât de puternic încât aproape că îl aud respirând lângă mine… Alteori, îl simt în liniștea dimineților sau în felul în care soarele îmi atinge fruntea… știu că ești acolo, dincolo de vizibil, că îmi veghezi pașii, că îmi șoptești tăcut: „Mergi mai departe! Trăiește!” Și totuși, dincolo de dor, dincolo de tăcere, știu acum că viața nu s-a oprit odată cu tine… Ea a învățat să curgă altfel — să respire prin mine, prin zâmbetele copiilor noștri, prin fiecare răsărit care poartă urmele tale nevăzute…
Știu că tu vrei ca viața să-mi fie lumină, nu umbră…Că vrei să iubesc, să râd, să merg mai departe… Să las inima să se deschidă din nou, chiar dacă uneori tremură… Știu că vrei ca drumul meu să fie plin de sens, ca iubirea să nu se stingă, ci să se transforme în forță, în curaj, în zbor…Așa că merg mai departe! Cu lumina ta în pașii mei. Cu încrederea că nu există sfârșit — ci doar începuturi care se nasc din iubire… Pentru că viața, oricât de fragilă ar fi, e tot un dar!
Pentru că, dincolo de pierderi, dincolo de timp și tăcere, viața rămâne cel mai frumos act de iubire — iar iubirea, cea mai sigură formă de nemurire…
A.C.❤