Am hotarat sa ma opresc aici. Am decis sa plec intr-o noua directie, calea spre un nou bine sufletului meu. Te las cu bine dragul meu, oriunde ai fi. Ceea ce am construit si visat impreuna nu mai exista si drumul a fost, pana acum, patat de frunzele ruginii ale toamnei, cand ai decis sa iti iei ramas bun.
Sunt impacata cu ceea ce sunt si ceea ce am fi putut fi. Traiesc langa roadele iubirii noastre si pentru moment reprezinta totul pentru mine. Nu-ti cer nimic, nu vreau nimic acum. Daca ai luat o hotarare ti-o respect, chiar daca inima a plans in pieptul meu ani la randul…
Ma simt lasata in voia vantului taios de noiembrie si mai ales tradata. Ma doare cat m-ai mintit, spunandu-mi ce bine ne este impreuna. Ai acceptat despartirea fara cuvinte si n-ai vrut sa-mi spui de dragul “cui” ne-am despartit. Am fost suficient de naiva sa cred ca ma vei iubi toata viata, dar nu a fost asa. Dus ai fost si cu tine toate sperantele si gandurile mele bune…
Dar voi fi putenica si calea pe care o voi alege in continuare inseamna pentru mine viata si lumina. Curatenie sufleteasca – in primul rand si sinceritate.
Iar daca plec, stiu ca nu-ti pasa. Nu te mai gandesti la mine si la roadele vietii tale langa mine. Ai ales singuratatea sufletului si cu acesta ai abandonat orice incercare disperata de-a mea de a te mai tine alaturi. Ai drumul tau acum, ai rostul tau, intentionat ales, cu premeditare. Iar eu, acasa asteptandu-te, am ramas cu mana intinsa precum regele Lear, odinioara.
Cat te-am iubit, cat te-am mai iubit dragul meu…
Poate nu acum, dar intr-o zi iubirea mea iti va lipsi. Vei simti (daca nu o si simti deja) singuratatea intunericului atat de rece, precum si mie imi este momentan sangele care-mi mai curge prin vene. Cu toate astea eu raman in lumina mea cea calda, a lumii noastre trecute, iar tu departe… acolo unde doar lupii flamanzi de suflete isi mai fac cuib pentru iarna care se apropie… Dacă ar fi fost să trec prin padurea cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi acceptat sa ajung cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură. De dorul tau…
Vreau sa te uit acum. Indraznesc sa te uit ca sa pot ierta. Iertarea va veni cu acceptarea lumii asteia fara tine, vine cu intelegerea gandului tau stingher, iertarea vine si cu acceptarea ca Dumnezeu ne-a oferit un sfarsit, despartiti…
Acum eu ma dezleg de iubirea ta care doare. Vreau sa te uit orice s-ar intampla. Vreau sa te uit, ca sa pot trai cu dorul meu, eu cu luminile inimii mele, fata si baiat…
Plec acum, mi-e dor de soare si de lumina sufletului eliberata de umbrele cenusii ale toamnei tale.
Un singur lucru te mai rog. Te-am iubit atat de mult incat acum te rog sa nu ma mai minti in gand si sa nu ma opresti din noua mea cale. Pentru mine este prea tarziu sa mai privesc in urma si oricum as ramane neputincioasa…
Nu ma opri, e prea tarziu pentru a ne numi doi. Suntem doar unu plus unu, o suma care nu are solutie in multimea “numerelor reale”.
In toamna noastra cad triste ploi in urma-ti, in urma mea raman doar urmele pasilor unde nu demult erau si urmele tale. As fi sarutat fiecare urma de-a ta pentru a mai fi o clipa alaturi. Insa tu ai ales iubirea langa “altcineva”…
Ai mai ramas doar in fotografia de pe masa. Nu mă tem de zâmbetul tău. Deci nu mă tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea. Sunt cea mai mică fată a lumii, raman în frumusetile ei, fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut. Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări, la răspântia lor.
Traiesc cu dor de … dorul tau. Atat.