Tăcerea… câți dintre noi mai avem curajul să o întâlnim cu adevărat? În munca mea, în cabinet, dar și în întâlnirile cu mine însămi, am învățat că prea des alergăm după cuvinte, după explicații, după zgomotul vieții, ca și cum liniștea ar fi un gol înfricoșător, un spațiu pe care nu știm cum să-l umplem. Și totuși, adevărul este că tăcerea nu e absență. Ea e prezență pură! Este respirația subtilă a universului, este țesătura invizibilă în care gândurile și emoțiile noastre își găsesc, în sfârșit, un loc de odihnă.
Am învățat să ascult tăcerea în urmă cu 9 ani, în travaliul meu de doliu. Atunci, liniștea m-a învățat să respir altfel, să primesc altfel viața, să descopăr că dincolo de durere există și un spațiu de alinare. Tăcerea a fost, pentru mine, o poartă prin care am trecut către o formă mai profundă de înțelegere și către o împăcare cu mine însămi…
În tăcere, mintea obosește mai puțin… Îmi place să o privesc ca pe o mare agitată: valuri care se lovesc unele de altele, neliniștite, fără oprire. Și apoi, vine liniștea… iar marea se domolește. Valurile se așază, iar la suprafață se oglindește cerul. Atunci vezi limpede: gândurile nu mai sunt furtuni, ci doar nori trecători.
În tăcere, sufletul se reașază… Îl văd ca pe un copil care a alergat prea mult prin praf și prin vânt, și care, într-un final, se întoarce acasă. Își dă jos hainele murdare, se lasă în brațele calde ale mamei și respiră ușurat. Așa se simte sufletul nostru când îi dăruim câteva clipe de liniște: își amintește că aparține, că nu e pierdut, că nu e singur.
Și, poate, cel mai minunat dar al tăcerii este vocea interioară. În zgomotul de zi cu zi, ea e firavă, abia perceptibilă, dar când totul tace, se ridică… Nu țipă, nu cere, nu judecă… doar șoptește! Șoptește adevăruri pe care, în adâncul nostru, le-am știut mereu, dar le-am uitat: că suntem vii, că suntem întregi, că nu trebuie să demonstrăm nimic pentru a merita iubire!
De multe ori fugim de tăcere pentru că ne e teamă de întâlnirea cu noi înșine…
Dar dacă rămâi… dacă îi dai voie liniștii să te cuprindă… descoperi că nu e nimic de speriat. Descoperi că în miezul tăcerii nu e gol, ci e plin de viață… Acolo locuiește pacea! Acolo pulsează inima ta! Acolo ești acasă!
De aceea, te invit să îți oferi acest dar simplu și prețios: câteva clipe de tăcere.
Închide ochii. Așază-ți palmele peste piept. Simte-ți respirația cum intră și iese, ca un val blând care te leagănă. Nu alunga nimic, nu forța nimic… Doar lasă tăcerea să se așeze! Și vei simți… cum lumea devine mai clară, cum inima se deschide, cum liniștea aceasta nu te izolează, ci dimpotrivă: te unește cu tot ce e viu în jur.
Vei înțelege că tăcerea nu este o fugă de viață, ci cea mai frumoasă întoarcere în ea!
A.C. ❤