Astazi la prima oră a dimineții am luat două cafele și am plecat la întâlnire cu… marea. Asa ca fetele, cum ar spune un prieten drag sufletului meu. Eu si marea suntem cunostinte vechi, de cand sufletul meu salasluia intr-o scoica singuratica aflata la bunul plac al valurilor inspumate. Numai ei ii puteam spune ce simt, ce mi s-a intamplat – rau sau bun.
Stiam ca marea ma aude. Insa niciodata nu vorbea cu mine, isi ridica numai crestele inspumate ale valurilor in semn de revolta ca sunt atat de resemnata in fata vietii. Si nu primeam nici un raspuns la intrebarile mele. Nici macar marea nu ma intelegea. Insa eu ma suparam pe vant, convinsa fiind ca numai el e vinovat de tacerea marii, pentru ca imi risipeste cuvintele nestrigate inainte ca acestea sa ajunga la ea.
Abia astazi, cand scoica mi-a eliberat sufletul, am inteles ca marea m-a auzit intotdeauna… dar era furioasa pe lucrurile pe care le-am ignorat (soarele de care m-am ascunsuneori, toamna ruginie pe care o găseam mereu vinovată, zapada care a fost pentru mine intotdeauna gri si rece, florile a caror mireasma nu o mai simteam).
Astazi am stat de vorbă cu marea… Am vrut sa ii spun ca nu mai sunt un suflet prizonier intr-o scoica… dar nu a fost nevoie… mi-a simtit bucuria cand razele soarelui au inceput sa ma mangaie, mi-a vazut zambetul de pe chip cand mireasma florilor din copacii si mi-a simtit trupul mustind de iubire imensa…. A simtit ca in mine s-a facut liniste si ca m-am umplut de frumos…
Ce bine ar fi daca am putea avea suflete transparente pentru ca cei din jur sa vada nu numai exteriorul nostru… sa ne vada intregi si frumosi… cu temerile noastre, cu bucuriile noastre, cu iubirile noastre, cu poverile noastre….
Seara minunata, Oameni Frumosi! Bucurati-va de tot ce va inconjoara, bucurati-va de seara aceasta minunata, bucurati-va de oamenii dragi voua, bucurati-va de viata! Zambiti cu sufletul si chipul tot timpul si veti fi fericiti! Atât de putin ne trebuie pentru a stii ce este Fericirea!