Felul în care copilul privește lumea este modelat de interacțiunea dintre el și părintele său: este oare o lume încărcată de iubire și acceptare, o lume plină de indiferență și neglijare în care trebuie să se zbată și să zgârie pentru a-și îndeplini o parte din nevoi, sau o lume ostilă în care trebuie să fie hipervigilent? Probabil că, pentru un copil bătut, ultimile două feluri de a privi lumea îi vor fi familiare. Relațiile viitoare ale unui copil vor avea ca template circuitele nervoase construite în relațiile lui cu persoanele de atașament. El se va înțelege pe sine după cum s-a simțit înțeles în copilărie de cei apropiați, se va iubi pe sine doar în măsura în care s-a simțit iubit la nivelurile cele mai adânci, subconștiente ale ființei sale.
Corpul copilului lovit de părinți poartă o întreagă poveste, la care voi reveni după ce voi povesti un pic despre neuroștiință. Creierul nostru a evoluat pentru a ne ajuta pe noi, ființele umane, să supraviețuim. Acest lucru e valabil și la mamifere.
De aceea, ori de câte ori simțim teama, creierul îi dă comanda corpului nostru să intre în starea de fight/flight/freeze (luptă, fugă sau îngheț). Mamiferele intră automat în una din stările acestea atunci când simt pericolul, iar dacă se rănesc și rămân cu frică în corp, ele se scutură de reminiscențele acestea fie aruncându-se pe jos, fie scoțând urlete șuierătoare, fie alergând de colo-colo și zbătându-se. Copilul bătut, de cele mai multe ori, „îngheață“ în fața bătăilor părintelui (știm că unii copii încearcă să scape, însă la un moment dat se opresc singuri și se „lasă“ bătuți).
De ce îngheață copilul? Fiindcă, spre deosebire de celelalte mamifere, cortexul lui prefrontal (partea rațională) îi spune că nu are cum să „scape“ de părinți și de furia lor. Are nevoie de ei pentru a supraviețui. De aceea, el îngheață și acceptă bătaia. Mulți copii spun că în acele momente ei ies din corpul lor și că nu mai simt nimic – fenomen denumit „disociere“ în psihologia traumei. Disociere care îi ajută pe copii să meargă mai departe sau – așa cum scria psihologul Babette Rotschild – care reprezintă fuga minții atunci când corpul nu o poate face. Iar dacă această fugă mentală are loc, atunci de ce, odată ce a trecut bătaia, corpul încă mai ține minte durerea fizică, dar și emoțională?
Binecunoscutul neurolog Antonio Damasio a descoperit că emoțiile au literalmente o hartă care unește creierul cu diferite părți ale corpului ce poartă în ele încărcătura emoțională. Astfel, corpul nostru a înmagazinat o energie care rămâne blocată și care este cea care poartă povestea traumei.
Toți părinții își iubesc copiii, acest lucru este un fapt de netăgăduit. Cei care lovesc sunt acei părinți care fie au fost bătuți la rândul lor în copilărie, fie au fost martori la violență fizică (și-au văzut mama sau bunica sau sora lovită), fie au avut spaime mari și au acumulat multă teamă, la care, atunci când o simt, au reacția de luptă și lovesc. Ei sunt niște părinți care au nevoie de multă compasiune, fiindcă trecutul lor dureros este cel care le dictează comportamentul agresiv de acum. Ei au însă nevoie de vindecare, fiindcă altfel dau traumele lor mai departe. Făcând terapie și mergând la grupuri de sprijin, acești părinți, care recunosc durerile vechi și comportamentele actuale agresive, dau dovadă de mult curaj și realizează un lucru miraculos: opresc ciclul traumei, copiii lor fiind prima generație din familie care începe să trăiască o viață mai liberă.
Cum ne putem vindeca de durerea suferită în copilărie?
Pentru a nu perpetua bătaia trebuie să conștientizăm, să integrăm și să vindecăm trauma noastră. Pe de o parte, avem nevoie să ne spunem povestea asta plină de suferință cuiva drag și apropiat care știe să ne asculte durerea, exprimată în toate formele.
Această poveste o putem spune fie în terapie, fie unui prieten apropiat sau partenerului de cuplu, singura condiție fiind să ne simțim în siguranță. Iar pe de altă parte, corpul nostru are nevoie de descătușarea acelei energii blocate în timpul traumei, energie care ar fi trebuit să fie folosită de noi în lupta sau fuga din fața pericolului, dar pe care am ales să o înghețăm, fiindcă nu aveam cum să fugim sau să luptăm cu părinții noștri. Iar această energie, spun psihologii Peter Levine și Patty Wipfler, fondator al Hand in Hand Parenting, poate fi eliberată folosindu-ne corpul și mecanismele sale naturale de vindecare: râzând, plângând, țipând, trântind perne, împingând cu toată forța cu mâinile noastre mâinile altcuiva, tremurând… Orice are nevoie corpul nostru pentru acea eliberare. Și totul se întâmplă cu cineva drag alături. Care ne iubește, are încredere în capacitatea noastră de vindecare și în bunătatea noastră.