Totul a început de la secunda zero. Chiar şi înainte de nașterea lumii, exista ceva mai presus de materie. Iubirea – o treime atât de unică în compoziția sa, încât gândul şi simțămintele noastre nu o pot cuprinde. Iubirea pură a întregului absolut.
Din iubire se naște totul. S-a născut universul şi lumina. Din ea a luat naștere tot ce este material şi printr-o evoluție firească s-a ajuns la splendoarea lumii pe care o cunoaștem astăzi. Suntem “produsul” iubirii Creatorului şi existenta noastră începe şi se termină în acest sentiment minunat. Chiar dacă în viață ne încearcă şi altfel de sentimente…
Iar Creatorul a iubit (şi iubește) lumea atât de mult, încât chiar pe unicul său fiu L-a trimis în lume. Ca să coboare în dimensiunea noastră minusculă, să moară pentru noi (ce gest de iubire mai mare poate fi acest sacrificiu?) si apoi să ne izbăvească de păcat. De același păcat care ne bântuie existenta din vremuri nemăsurate – îndepărtarea de iubire.
Dar până la urmă ce este iubirea cu adevărat? Care este percepția noastră pământeană a acestui sentiment unic? Iubirea nu este un sărut furat într-o ora târzie de noapte. Iubirea nu este nici măcar sex. Iubirea este o căldură care ne învăluie privind persoana de lângă noi, mama sau tata, copiii noștri, soțul sau soția, aproapele care se afla lângă sufletul nostru…
Ceea ce noi numim iubire este în esență venerația vieții. Viața este darul suprem primit din iubire. Ea nu înseamnă decât descoperirea noastră în alții şi plăcerea recunoaşterii acestui fapt. Ne recunoaștem respectați, strânşi la piept, ținuți de mână şi până la urmă călăuziţi către frumoase idealuri. Dragostea curata şi suspiciunea nu pot locui împreună. Când cea mai mică temere apare în viață, ea este generată de nesiguranță, de apropierea sfârșitului – a unei relații, a unei etape care s-a epuizat. Fiecare lucru nou început trebuie să se bazeze pe încredere şi pace. Fără temeri. Altfel eșecul apare inevitabil, dezamăgirile fiind pe măsură.
Şi atunci ce alegem? Frica, dezamăgirea, îndoielile, egoismul? Sau iubirea pură şi necondiționată pentru oricine este alături de noi?
Nu trăim sentimente care ne transformă, ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare. De pildă, iubirea nu ne purifica de egoism, dar ne face sa-l simțim şi naște în noi ideea unui loc îndepărtat, unde acest egoism nu şi-ar mai găsi locul. Si așa este, pentru ca tindem cu toții spre perfecțiune.
Văd existenta noastră într-o lume fără boli şi suferință. Văd lumea în credință, unde binele absolut va învinge definitiv. Trebuie să iubim pe oricine, orice, oricum, numai să iubim. Îndepărtându-ne de sentimentul universal din care însuși Universul a fost creat, probabil că vom da doar de nefericire. Prima condiție pentru a fi fericit este sa nu te gândești la nefericire. Să trăieşti viața si ziua de astăzi cu bucurie, ca si cum ar fi ultima din existenta ta. Fără frica de ce va urma. Pana la urma putem atinge infinitul doar prin dragoste si prin moarte. Moartea este etapa când suntem chemați de Creator atunci când telul nostru pe această lume este îndeplinit. Dragostea în schimb ne dă infinite căi de cunoaștere şi recunoaștere personală. Învăţăm cum să fim buni şi cuminţi, cu respect şi recunoștință, cu pace şi vorbe frumoase…
Până la urmă trebuie să culegem doar binele din tot ce ne înconjoară. Să învăţăm tăcerea de la cei vorbăreți, înțelegerea de la cei intoleranți, bunătatea de la cei răi…
Şi toate astea deoarece calea spre desăvârşire este … iubirea.