Am obosit să cred în povești… în zâne cu aripi strălucitoare, care aduc lumină în toate umbrele, și în prinți care știu mereu ce să spună, care nu fug, care nu se tem, care te privesc și te văd — dincolo de zâmbet, dincolo de ziduri… Am obosit să cred că iubirea vine călare pe un cal alb… Că o să bată la ușă într-o zi, fără să mă caute prea mult, că o să mă găsească exact acolo unde m-am pierdut, și o să mă salveze din labirintul meu…
Dar viața nu e basm…
Viața e un drum lung prin păduri dese, unde uneori te rătăcești, alteori te regăsești, și înveți că zânele nu vin — pentru că tu ești una dintre ele… Numai că ți-ai pierdut bagheta, într-o zi în care ai iubit prea mult pe altcineva și prea puțin pe tine… Am obosit să cred în fericiri instant, în povești care nu se sparg, în oameni care nu pleacă… Am învățat că plecările nu sunt mereu trădări — uneori sunt eliberări…
Că tăcerile nu sunt goluri — uneori sunt locuri unde sufletul respiră…
Și că sfârșiturile nu sunt moarte — ci începuturi care nu mai cer aplauze…
Mi-am obosit inima alergând după „cum ar fi trebuit să fie”… Am umblat desculță prin ruinele unor visuri, cu speranța că o să găsesc printre dărâmături o fărâmă de lumină…
Dar lumina era mereu în mine — doar că nu aveam curaj s-o aprind. Am iubit oameni ca pe rugăciuni, până am uitat să mă rog pentru mine…
Am ținut suflete în brațe până am rămas fără brațe… Am scris scrisori care nu au mai fost citite, și am șters lacrimi care nu au fost văzute.
Și totuși, ceva din mine a rămas viu… Un fir mic de foc, care nu s-a stins niciodată, oricât de tare ar fi bătut vântul…
Am obosit să cred în povești cu finaluri perfecte… Pentru că viața mea e scrisă în cerneală imperfectă,
cu greșeli, cu ștersături, cu pagini care dor… Dar tocmai acolo, în paginile care dor, am găsit adevărul meu: că nu trebuie să vină nimeni să mă salveze… Că dragostea adevărată începe în clipa în care încetezi să te mai renegi…
Poate nu mai cred în povești cu prinți, dar cred în ochii mei care s-au ridicat din lacrimi…
Cred în mâinile mele care au învățat să se mângâie singure… Cred în pasul meu, chiar dacă e nesigur, și în tăcerea mea, chiar dacă uneori doare…
Cred în femeia care s-a frânt de atâtea ori și totuși s-a ridicat… Cu genunchii juliți, cu inima crăpată, dar cu o frumusețe pe care numai durerea o poate naște…
Nu mai vreau un „a trăit fericită până la adânci bătrâneți”… Vreau un „a trăit cu adevărat”!
A râs, a plâns, a greșit, a pierdut, a iubit, a fost căzută și s-a ridicat de o mie de ori…
A fost vie! Cu totul!
Și poate că nu există zâne… dar există femei care s-au reinventat din cenușă… Femei care au ars până la esență, și-au renăscut din propria durere… Care nu mai așteaptă să fie alese, pentru că și-au ales ele însele drumul, și s-au iubit din nou — cu toate cicatricile la vedere…
Așa că da, am obosit să cred în povești… Dar nu am obosit să cred în minuni!
Pentru că minunea e simplă – să te trezești într-o zi și să simți că nu mai vrei să fugi de tine… Să te privești în oglindă și să spui:
„Nu e perfecțiunea pe care o visam, dar e sufletul meu. E viața mea… Și e faină.”
Iar când ajung acolo, nu mai am nevoie de zâne, nici de prinți…
Pentru că am descoperit în mine o regină care nu mai cere salvare, ci doar pace…
4 octombrie 2025
A.C.❤