“Cel care nu îți ințelege tăcerea probabil că nu-ți va înțelege nici cuvintele”. Elbert Hubbard
V-ați întrebat vreodată cât de multe lucruri putem afla despre noi înșine și despre alții printr-un simplu exercițiu de… tăcere?
Experiențe profesionale și personale mi-au relevat un adevăr incontestabil, pe care nu credeam că-l voi accepta vreodată: tăcerea nu e nici pe departe atât de dușmănoasă precum cred cei obișnuiți să comunice mult prin vorbe. “Au contraire”, vorba francezului. Uneori tăcerea blândă vorbește mai mult și mai bine decât ar putea să o facă o mie de cuvinte aprige.
Tăcerea interioară e diferită de ascultare. Putem să tăcem și cu toate astea să nu îl auzim pe cel angajat într-un dialog cu noi. Ascultarea autentică se produce doar atunci când zgomotul gândurilor din capul nostru dispare și ne deschidem total către mesajul partenerului nostru de dialog.
Vorbirea fără cuvinte demonstrează asta, dacă mai era necesar, că noi comunicăm în permananță, chiar și fără cuvinte printr-un limbaj nonverbal sau paraverbal.
Sincronicitatea există și se manifestă ori de câte ori ne deschidem mintea și sufletul către ele. Un anumit tip de sincronicitate apare atunci când ne întâlnim de mai multe ori cu o persoană, sau o situație care declanșează un șir de întâmplări ,”potrivite” și benefice în puzzle-ul vieții noastre. Să fie oare coincidență? Din punctul meu de vedere înseamnă mult mai mult.
Tăcerea se învață uneori la fel de temeinic ca și vorbirea într-o limbă străină. În primul rând, trebuie precizat că tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi. La fel cum bucuria nu este sinonimă cu râsul, tăcerea este o stare care se referă nu numai la exterior, ci și la interiorul nostru. O cunoaștem și am trăit-o toți de-a lungul vieții, poate atât de rar încât, i-am uitat gustul, și azi atât de greu de atins, încât pe drept, poate fi considerată o virtute. Ca să-l auzim pe celălalt e nevoie și ca noi să tăcem. Nu numai să nu vorbim o dată cu el, ci în mintea noastră să fie liniște, astfel încât mesajul auzit să fie, cu adevărat ascultat, și astfel înțeles corect.
Tăcerea este , deci obligatorie, atât într-o comunicare eficientă, fapt recunoscut chiar de Cicero, care credea în aparentul paradox: “tăcerea este una din marile arte ale conversației” .Tăcând auzim ce ne înconjoară, nu numai cuvintele, dar și tăcerile celuilalt, auzim natura și îi observăm mai adânc frumusețea. Deși natura este un dar atât de generos, vindecător și plin de înțelepciune, este cel mai adesea refuzat prin orbirea în care ne afundăm, acceptând ritmul întunecat și zgomotos al zilelor actuale. Cea mai frumoasă tăcere este cea a lui Dumnezeu. Pentru că e plină, e vie, ne dizolvă frica, singurătatea, durerea păcatelor, vindecă, ne învață despre El și despre noi. Nu am auzit-o, dar am citit că ar fi cel mai minunat …sunet!
E nevoie să facem tăcere în noi înșine. Fără a zice nici un cuvânt în afară mintea vorbește ca un televizor în care canalele se schimbă brusc uneori, fără controlul nostru. Doar tăcând putem să ne auzim, putem să trăim și putem discerne drumul corect către ceea ce am fost chemați să devenim, către bucuria pe care o dorim și către o viață cu sens.
Este bine să vorbim folosind cuvinte cu sens, însă uneori este foarte bine să păstrăm tăcerea, să “amuțim” vuietul gândurilor noastre pentru a ne auzi vocea interioară și cel mai important, pentru a o asculta atenți și a o urma încrezători.
Doar noi putem fi arhitecții propriilor vieți și doar noi, cu îndrumare, atunci când considerăm că este necesar, ne putem transforma, debloca din tipare comportamentale limitative și în felul acesta, putem evolua spre fericire și împlinire. Și totul poate porni de la TĂCERE, iar efectele vor fi cu adevărat AUZITE de cei din preajmă…