A fost odată… nu într-o lume de poveste, ci într-una atât de vie încât astăzi doare… o casă în care timpul nu se grăbea niciodată, în care diminețile aveau miros de liniște, iar serile se așezau peste suflete ca o rugăciune nerostită.
În casa aceea trăim eu, sora mea, părinții si bunicii noștri…
Bunicii mei… Muma și Papu – doi oameni simpli, dar atât de plini de sens, încât lângă ei lumea se așeza singură în ordine.
Nu aveau multe școli, dar aveau o cunoaștere care creștea din viață, din muncă, din răbdare, din credință, din tăceri care nu aveau nevoie de explicații.
Papu… era ca o stâncă încălzită de soare — ferm, neclintit, dar cu o căldură pe care o simțeai fără să ți se spună…
Cuvintele lui erau puține, dar când veneau, se așezau în tine ca niște legi ale sufletului…
Și îmi amintesc cum, uneori, serile se transformau în povești pe care le așteptam cu o nerăbdare sfântă… Papu se așeza încet, ca și cum timpul însuși își ținea respirația, și începea să ne povestească „pãrmiti” din Naousa, Grecia… iar noi știam că urmează ceva important, ceva ce nu trebuia ratat nici cu o clipire.
„Tora va vã aspunu…” spunea el, cu acel amestec de gravitate și blândețe care ne făcea să ne apropiem instinctiv, iar ochii și urechile noastre deveneau una singură, lipite de cuvintele lui. Nu era doar o poveste… era o călătorie. Și în tăcerea aceea densă, în care până și aerul părea atent, simțeam că lumea întreagă încape în glasul lui Papu.
Muma… o femeie frumoasă… era lumină care nu se vedea, ci se simțea. Era căldura din lucrurile mici, era mâna care știa drumul către fruntea noastră fără să întrebe, era liniștea care ne aduna din toate neliniștile copilăriei… Și cum gătea!… Divin… româncă fiind, din iubirea fără graniță, pe care o simțea pentru Papu… făcea cea mai bună plăcintă cu praz…” dispituratã”…
Și între ei… am crescut noi… nu doar crescute, ci ținute…
Ținute cu o grijă care nu obosea niciodată, cu o iubire care nu avea nevoie de cuvinte, cu o blândețe care ne-a modelat fără să știm.
Iubirea lor pentru mine și pentru sora mea nu era un gest — era un univers…
Se așeza în fiecare dimineață, în fiecare masă, în fiecare privire,
ca o respirație continuă…
În lumea lor, lucrurile erau simple și drepte…
Adevărul nu avea nuanțe…
Principiile nu se negociau… iar frica de Dumnezeu nu micșora omul, ci îl ridica.
Erau corecți… cum astăzi pare aproape imposibil să mai fii…
Erau modești… dar cu o demnitate care nu avea nevoie de confirmare…
Erau acei oameni rari, construiți dintr-o materie pe care timpul parcă nu o mai folosește.
Anii au trecut… și, fără să știm, povestea s-a apropiat de un prag…
Muma a plecat prima, când aveam 10 ani… și nu știam că atunci se rupe o parte din copilărie pentru totdeauna…
Am simțit doar că lumina din casă nu mai cade la fel…
Papu a rămas… drept, tăcut, puternic, ca un copac care, deși lovit, refuză să cadă…
Au mai trecut 15 ani… și apoi a plecat și el… căci prea mult o iubea…
Și atunci am înțeles ceva ce copilul din mine nu putea înțelege: că plecarea nu ia totul!
Pentru că „feata l Papu…”
nu este doar o amintire spusă cândva, este o rădăcină vie…
Este o apartenență care nu se pierde, care îmi curge prin vene și se așează în fiecare celulă a corpului meu…
În casa aceea… încă trăim… nu în timp, ci în suflet… pentru că bunicii mei nu mai sunt în lume…
dar lumea mea este încă plină de ei…
Sunt în felul în care iubesc…
În felul în care aleg să fiu dreaptă…
În felul în care mă întorc, fără să-mi dau seama, la simplitate…
Și poate că dorul… nu este o lipsă…
Poate că dorul este felul în care iubirea refuză să moară, felul în care sufletul își amintește fără să ceară voie, felul în care voi continuați să mă țineți de mână… chiar și acum…
Pentru că, adevărul pe care îl simt până în adâncul ființei mele este acesta: nu v-am pierdut!
V-am mutat în mine!
Și acolo… nu există timp, nu există plecare, nu există sfârșit…
Doar voi… și o iubire care bate, tăcut, în fiecare clipă în care încă mai spun, cu sufletul plin:
Dor de voi… mereu! ❤️