“Recunoștința este atunci când amintirile sunt păstrate în inimă și nu în minte.” – Sam N. Hampton
De multe ori stau si analizez lumea. Cu bune si cu rele, cu suferinte sau lacrimi de eliberare, facand din meseria mea un scop de a ma autoeduca. Si de fiecare data ajung la concluzia ca fericirea, ca si tristetea, se datoreaza perceperii diferite e realitatii; se datoreaza trairilor prin cuvintele mai bine sau mai prost exprimate sau in modul de a vedea omul / oamenii de lângă noi. Si mai uitam ceva: dreptul si / sau îndatorirea noastra de a fi recunoscatori celor buni de lângă noi sau … celor învățate de la cei care ne vor altceva decât binele.
Venind pe acesta lume ne-am îndatorat Creatorului cu o viață. Aceasta sansă deosebită de a respira aerul primăverii, iarba campului, parfumul persoanei iubite sau orice lucru care ne face fericiti. Avem sansa prin viata pe care am primit-o de a privi oameni, de a adresa vorbe, de a trage învataminte si de a fi mereu mai buni. Ne bucuram de toate si privim cerurile cu admiratie, cu recunostință.
Mi-ar placea sa iau în brațe lumea si sa ne bucuram pentru această șansă primită. Să împartasesc lumii si fericire si lumină, avand lumina mereu cu mine, primită la miracolul nasterii. Imi privesc copii si nu pot decat sa le arunc un zambet de multumire, pentru ca lumină sunt si sunt veniti ca si mine din Lumină. Ce este mai frumos decat sa fii recunoscator pentru darul pe care l-ai primit?
Privind parcursul Soarelui pe cer si observand cele 86.400 de secunde ale fiecărei zile, oare de cate ori ne mai aducem aminte să spunem “multumesc”? De cate ori suntem bucurosi de a strange o mână, de a oferi un zambet? Sunt atatea lucruri frumoase pe lângă noi… Și noi, atat de preocupati suntem de lucrurile nesemnificative încât … uitam de noi si de toate. Uitam recunoștința…
Poate că lucrurile sau oamenii de langa noi ni se par banali si că “trebuiau” să umple spatiul nostru cotidian. Poate că este evident ca lumina sa alunge întunericul sau ca ploaia să spele necurăția pamantului. Par evidente… Insă pe langa noi se deruleaza atatea nenorociri, atatea drame, încat sunt convinsă ca au loc tocmai datorită faptului că uitam să fim oameni si evitam a trata cu respect si recunostintă acest spatiu personal. Uităm să fim recunoscatori.
Un proverb vechi spune să nu dai cu piatra in izvorul de unde bei apă. Probabil deoarece izvorul poate să însemne sursa vie din care ne tragem existenta iar secarea sa ar putea însemna doar moarte…
Recunostinta este memoria inimii. Recunostinta este placerea de a vedea frumosul si sentimentul din inima fiecarei persoane cu suflet cald de langa noi. Pana la urma recunostinta este o virtute a sufletelor nobile…
Atunci cand se mai intampla sa cazi, sau cand totul se darama in jur, cand speranta piere si odata cu ea deznadejdea incolteste in sufletul tau, deabia atunci este bine sa cauti salvarea… intinde o mana si un suflet cald se va gasi sa iti ofere protectie. Nu te instraina! Gaseste oameni cu care poti vorbi si care te pot ajuta in a-ti elibera suferintele. Sigur printre acestia vei intani inima aceea care va bate pe aceeasi frecventa ca inima ta si vei gasi intelegere… Nu dispera, un om bun se gaseste pentru fiecare…
Iar daca sufletul tau se regaseste dupa travaliul durerii, iar daca lumina iti va zambi din nou aratandu-ti din nou calea cea dreapta si curata, aprinde o lumanare, spune o rugaciune si fii recunoscator. Asa cum sunt si eu in calea pe care mi-a oferit-o Dumnezeul nostru. Eu am avut nevoie de caldura. De caldura pe care mi-a oferit-o omul bun de langa mine. Am primit in dar de la el doi copii cu ochii ca margaritarele, puterea de a fi mama buna, calitatea de a fi om bun intre oameni si sustinerea in meseria mea de a da speranta neconditionata oamenilor. De aceea lui, mai ales lui ii sunt recunoscatoare. Fiind asa, in inima mea este mereu vara, primesc caldura cea care imi inobileaza sufletul.
Recunostinta este si calea catre Dumnezeu si catre ingerii sai. Cu cat cautam mai mult recunostinta in creatia sa, cu atat mai mult ingerii ne vor calauzi calea dreapta, ne vor aduce in drumul nostru oameni buni, datatori de bune sperante.
Un sfant al credintei noastre spune: “A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit; a-I mulţumi însă când este furtună, atunci se arată adevărata recunoştinţă”. Asa si este. Recunostinta trebuie sa vina cand cumpana vietii chiar este culcata spre deznadejde, deabia atunci cu inima in lacrimi, trebuie sa avem curajul si puterea de a multumi. Cu recunostinta ca suntem in viata iar aceasta ne mai da o sansa. De a deveni puternici si responsabili.
Firesc, dupa furtuna se face Lumina. Apare linistea si bucuria sperantei de salvare. Pana la urma, la rădăcina bucuriei de dupa momentele grele, se află gratitudinea. Iar nu bucuria ne face recunoscători, ci recunoştinţa ne umple de bucurie.
De curand am fost martora unor momente de bucurie ale unor suflete greu incercate. Prin rugaciune si speranta, lucrurile bune au inceput sa apara in viata acelor oameni. Mai frumos este ca am fost partasa la rugaciunea lor, aducand cu mine lumina calauzitoare de care aceste suflete blande aveau nevoie. Inaltator a fost ca rugaciunea nu a fost una de nazuinta ci una de speranta si multumire. Am ajuns la concluzia ca rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoştinţă. Iar eu am fost binecuvantata de a-mi lega crezul de al acestora, in speranta noastră de mai bine…
Asadar sa ne canalizam energiile catre a face bine si de a fi cu multumire si recunostinta pentru oamenii de langa noi. Sa avem mana intinsa catre oricine este intr-o pasa proasta a vietii si sa incercam sa fim mai buni. Daca transmitem aceasta bunatate tuturor si lumea, probabil, va avea ce sa si invete de la noi. Ca intr-un frumos principiu al dominoului: cand primesti bine, sa faci si mai mult bine.
Cine dă, nu trebuie să-și amintească; cine primește, nu trebuie niciodată să uite. Principii de viață…