Plânge cerul… și parcă de mult îl așteptam să vină să fim triști împreună… E o tristețe care nu doare, ci vindecă. Picăturile lui se rostogolesc peste geam și par lacrimi pe care eu nu mai am puterea să le plâng. Îmi dau voie să stau și să ascult, fără să fac nimic… Uneori, nu avem nevoie de răspunsuri, ci doar de o companie tăcută care să ne arate că e firesc să simțim.
Ploaia are darul acesta de a curăța, de a lua cu ea praful nevăzut adunat pe suflet. Și, când privesc norii, îmi amintesc că și eu am dreptul să mă încarc, să mă las copleșită, să mă descarc. Că nu există cer mereu senin, după cum nu există inimă mereu liniștită.
Îl las să plângă pentru mine, dar și cu mine… Îl las să îmi amintească faptul că vulnerabilitatea nu mă face slabă, ci om… Că a fi psiholog nu înseamnă a fi mereu puternică, ci a fi autentică în fața propriilor emoții…
Și e liniștitor să știu că natura însăși își face timp să plângă. Că universul se îngăduie pe sine în toate formele lui – furtună, ploaie, senin… Și atunci îmi dau voie și eu să fiu așa: când tulbure, când limpede, când lumină, când întuneric…
Poate că azi lacrimile mele și lacrimile cerului se întâlnesc pe același drum. Dar știu că, odată cu ele, se duce și povara. Știu că, după fiecare ploaie, aerul devine mai respirabil și pământul mai roditor. Și îmi place să cred că la fel e și cu sufletul – după ce plânge, devine mai pregătit pentru viață, mai curat, mai viu.
Astăzi, ploaia mi-a adus în dar această amintire: nu trebuie să mă grăbesc să-mi alung tristețea. E în regulă să mă așez lângă ea, să o țin de mână și să îi dau voie să treacă prin mine. Pentru că numai atunci când o trăiesc, o pot și elibera…
Și, cine știe, poate că mâine, când norii se vor risipi, soarele va răsări altfel… mai blând… mai aproape… mai adevărat…
A.C.❤️