Există oameni care vorbesc despre vieți ca despre obiecte: le întorc pe toate părțile, le ironizează colțurile, le simplifică până când nu mai dor… Și există oameni care au trăit acele vieți. Diferența dintre ei este aceeași ca diferența dintre cineva care privește marea de pe dig și cineva care a fost înghițit de ea…
Viața de navigator nu începe cu bani, mașini sau apartamente… începe cu o plecare…. O plecare care rupe rutina, timpul, familia în două… Și, de fiecare dată, lasă pe țărm pe cineva care trebuie să țină totul în picioare…
Eu sunt acea femeie…
Cea numită, cu ușurință și dispreț, „femeia de la țară”…
Adică femeia care a rămas…
A rămâne nu e un rol secundar… Este centrul de greutate. Este munca nevăzută, zilnică, fără pauze și fără spectatori… Este să fii și mamă, și tată, și contabil, și sprijin emoțional, și structură… Este să nu ai voie să cazi, pentru că nu mai are cine să te ridice…
În timp ce unii reduc vieți la rate și bancuri, eu vorbesc despre nopți albe…
În timp ce unii povestesc despre „alegeri greșite”, eu vorbesc despre decizii luate singură, cu copiii de mână…
În timp ce unii își exersează ironia, eu mi-am exersat rezistența…
Soțul meu, navigator, comandant de cursă lungă…nu a fost un personaj… nu a fost o glumă prelungită și nici un exemplu de „așa nu”. A fost un om care a muncit, care a dus, care a plecat de nenumărate ori și care nu s-a mai întors… A murit la navă…Nu metaforic… Nu literar… Ci real! Definitiv!
Există un prag pe care, dacă îl treci, nu mai poți vorbi despre „opinii” – este pragul decenței. Un prieten nu transformă viața și moartea altuia într-un exercițiu de sarcasm! Un prieten nu își face spectacol din sacrificiul cuiva care nu mai poate răspunde!
Ca psiholog, știu că ironia este adesea o mască… O formă de apărare a celor care nu pot duce greutatea realității. Când adevărul e prea greu, îl micșorezi. Îl caricaturizezi. Îl pui în ghilimele…
Dar există vieți care nu încap în ghilimele!
Viața de navigator nu e bună sau rea… Este grea! Și nu poate exista fără cei care rămân… Fără femeile care țin casele, copiii, echilibrul emoțional, sensul! Fără cei care nu pleacă niciodată, dar care duc mai mult decât pare… Eu sunt una dintre ei!
Și sunt mândră! Mândră de omul care a fost soțul meu!
Mândră de viața noastră, cu tot ce a durut.. Și fermă în a spune că memoria lui nu este material pentru cinism!
Unele vieți nu cer aplauze…
Cer liniște!
Cer respect!
Cer ca cei care nu le-au trăit să nu le judece de pe margine!
Așa că, înainte de a explica viețile altora, înainte de a ironiza drumuri pe care nu le-ați dus, înainte de a vă exersa spiritul pe durerea cuiva, uitați-vă în curtea voastră!
Și întrebați-vă ce ați ținut în picioare?
Ce ați construit?
Și dacă, la final, ar rămâne ceva care să merite respect…
A.C.❤️