În ziua aceea, nimic nu părea diferit la suprafață. Cabinetul avea aceeași lumină blândă, aceeași liniște așezată între cuvinte, aceeași rutină care te face să crezi că lucrurile vor continua la fel. Și totuși, în aer exista o densitate pe care doar sufletul o poate simți înainte ca mintea să o înțeleagă…
Am închis ușa mai încet decât de obicei. Am rămas o secundă cu mâna pe clanță…
și, fără să știu, aceea a fost ultima dată când am văzut-o…
Mi-a fost pacientă, dna prof. Daniela H. … femeie cu o eleganță interioară rară, cu o inteligență caldă și cu o demnitate care nu cerea compasiune, ci doar prezență. Într-una dintre ultimele ei primăveri aici, mi-a vorbit despre copaci…
Nu despre frică, nu despre final, ci despre copacii înfloriți de pe străzi…
„Să știți că primăvara aceasta e altfel… ați văzut cât de minunați sunt copacii?”
Am zâmbit atunci, poate prea profesional, poate prea grăbită de propriile mele gânduri… dar, în drum spre casă, ceva din vocea ei m-a oprit.
Am ridicat privirea… și am privit copacii cum nu i-am mai privit niciodată…
Florile lor albe și roz păreau suspendate între cer și asfalt, fragile și totuși neclintite în hotărârea lor de a înflori. Ramurile, trecute prin ierni aspre, nu purtau resentimentul frigului… Nu ezitau… Nu negociau cu trecutul. Pur și simplu înfloreau…
Atunci am înțeles că există oameni care, atunci când simt că timpul li se subțiază, nu devin mai închiși, ci mai vii. Mai atenți la detalii… mai ancorați în frumusețea care nu cere promisiuni de durată pentru a exista.
În cabinet vorbeam despre limitele trupului, despre realități care nu pot fi schimbate, despre frica aceea tăcută care se strecoară noaptea și te obligă să îți reevaluezi tot. Dar dincolo de aceste conversații exista ceva mai puternic decât teama: o alegere profundă de a rămâne deschisă.
O alegere de a vedea copacii înfloriți… O alegere de a nu lăsa finalul să umbrească miracolul clipei…
O alegere de a trăi fiecare primăvară ca și cum ar fi întreagă, chiar dacă nu este eternă…
A fost ultima dată când am văzut-o… dar nu a fost ultima dată când am simțit-o…
Pentru că, din acel moment, fiecare primăvară a devenit o reamintire… Că trupul are un număr limitat de anotimpuri.
Dar sufletul nu…
Sufletul poate înflori chiar și atunci când știe adevărul.
Poate rămâne luminos în fața inevitabilului…
Poate alege blândețea în locul amărăciunii, recunoștința în locul revoltei, prezența în locul fricii…
În acea după-amiază am învățat că nu durata dă sens vieții, ci intensitatea cu care o privești… Că uneori, cele mai profunde lecții nu sunt despre cum să te aperi de sfârșit, ci despre cum să rămâi viu până la el…
De atunci, când văd copacii înfloriți, nu îi mai percep ca pe un decor sezonier, îi privesc ca pe o mărturie… Ca pe dovada că viața nu se lasă intimidată de iarnă, că revenirea este înscrisă în însăși structura ei.
Și mai știu ceva… că deși există o ultimă primăvară pentru fiecare trup, nu există o ultimă primăvară pentru sensul pe care îl lași în ceilalți. Pentru felul în care ai privit lumea… Pentru lumina pe care ai așezat-o în ochii cuiva…
Primăvara începe mereu în sufletul nostru, și atâta timp cât alegem să vedem frumusețea, chiar și când știm că este trecătoare,
atâta timp cât alegem să nu ne împietrim,
atâta timp cât alegem să înflorim în interior, indiferent de anotimpul exterior,
primăvara nu se sfârșește niciodată…
Cu recunoștință pentru lecțiile care rămân,
Psih. Ani Cășărică