Aprilie nu este o lună în sensul obișnuit al trecerii timpului, ci o stare de conștiință în care realitatea încetează să mai curgă liniar. Începe să se așeze în straturi, ca și cum viața însăși m-ar obliga să privesc mai adânc decât aparențele, mai adânc decât obișnuințele mele de a mă explica pe mine însămi, și să rămân acolo unde nu mai există grabă, ci doar adevăr care se revelează lent, inevitabil, uneori incomod.
În aprilie simt cum ceea ce am evitat să simt își cere locul cu o insistență tăcută, dar absolută, ca și cum fiecare emoție neprocesată ar deveni o formă de memorie vie… O formă care nu mai poate fi împinsă în afara conștiinței, iar eu sunt nevoită să învăț că a trăi nu înseamnă a controla ceea ce simt, ci a rămâne prezentă în fața a ceea ce simt, chiar și atunci când nu am limbaj pentru asta.
Este un timp în care nu mai pot funcționa în vechile mele structuri interioare fără să simt că se fisurează ceva esențial în mine. Și totuși nu este o prăbușire fără sens, ci mai degrabă o reorganizare profundă, invizibilă la suprafață, dar radicală în profunzime… ca și cum identitatea mea ar fi obligată să se reconfigureze nu prin alegere, ci printr-un proces de adevăr interior care nu mai acceptă falsul.
Aprilie are ceva din liniștea aceea tensionată a naturii înainte de înflorire… nimic nu pare spectaculos, dar totul se schimbă, când pământul nu mai este același deși încă pare nemișcat. Exact în această contradicție mă regăsesc și eu, între ceea ce încă pare stabil în exterior și ceea ce deja s-a transformat în interior fără să fi fost anunțat.
În această lună înțeleg, poate mai clar decât oricând, că nu există revenire la cine am fost, pentru că ceea ce am trăit nu mai poate fi anulat, ci doar integrat. Integrarea nu este o idee abstractă, ci un proces lent de a învăța să port în mine ceea ce nu mai poate fi schimbat fără să mă rup de mine însămi…
Și poate că aici, în această tensiune dintre pierdere și devenire, dintre ceea ce s-a încheiat și ceea ce încă nu are formă, apare cel mai important adevăr pe care aprilie mi-l aduce fără să mi-l explice: că nu sunt chemată să mă întorc, ci să continui, chiar dacă nu știu încă exact cum arată continuarea!
Pentru că există o formă de creștere care nu este vizibilă, care nu produce imediat sens clar, care nu liniștește, dar care transformă în profunzime felul în care exist, ca și cum viața ar lucra în mine dincolo de voința mea, dar nu împotriva mea, ci dintr-o logică mai mare decât înțelegerea mea de moment.
Aprilie devine astfel un spațiu de trecere între două versiuni ale mele, între cea care încerca să se protejeze prin control și cea care învață, uneori dureros, că vulnerabilitatea nu este o cădere, ci o formă de adevăr care nu mai poate fi evitat.
Și în această trecere, fără promisiuni rapide și fără garanții emoționale, descopăr că ceea ce pare fragil în mine este de fapt singurul loc prin care viața mai poate intra cu adevărat, că ceea ce se rupe nu este întotdeauna pierdere, ci uneori spațiul necesar pentru o altă formă de a fi.
Aprilie…
nu este despre primăvară ca anotimp exterior, ci despre primăvara care se naște în interiorul unei conștiințe. Conștiința care a trecut prin iarnă și nu mai poate pretinde că nu știe ce înseamnă absența, dar nici nu mai poate nega că, undeva, în profunzime, viața continuă să caute o cale de a se spune din nou prin mine…
Și, an de an, rămân recunoscătoare pentru aprilie — pentru felul în care mă așază în fața mea însămi, pentru felul în care nu mă lasă să uit, dar mă învață să înțeleg, pentru felul în care, dincolo de tot ce doare, îmi amintește că viața nu se oprește acolo unde se rupe, ci își găsește mereu, tăcut, încă o cale de a începe…