Octombrie mă găsește mereu cu sufletul cântărind mai mult…
E luna care îmi amintește că viața are un fel straniu de a opri timpul, de a frânge drumuri, de a lua din noi ceea ce părea de neclintit.
30 octombrie, cu 9 ani în urmă… o parte din mine… s a pierdut… omul care îmi era ancoră și adăpost, a plecat pentru totdeauna… O plecare brutală, neașteptată, ca o furtună care lovește fără avertisment… Am simțit atunci că universul meu s-a prăbușit, că cerul s-a întunecat pentru totdeauna…
Durerea aceea nu poate fi descrisă pe deplin. E un amestec de tăcere, revoltă, neputință și dor… Ani de zile am învățat să merg prin viață cu această rană invizibilă, care nu se închide total, ci doar se transformă… Am învățat că timpul nu vindecă… dar aduce o formă de pace. O pace fragilă, care coexistă cu lacrimile…
Ca psiholog, vorbesc adesea despre reziliență, despre felul în care ne putem reconstrui după traumă, dar în fața morții, adevărul e simplu și crud: nu înveți să treci peste, ci doar să trăiești cu… Îți ții dorul în palme ca pe o rugăciune nerostită… îți transformi golul într-un spațiu unde încap recunoștința și iubirea…
Astăzi, când privesc în urmă, nu mă mai opresc doar la momentul sfârșitului. Aleg să-mi amintesc de viața lui, de zâmbetul lui, de felul în care m-a iubit și m-a învățat ce înseamnă lumea dincolo de credințele mele…
Octombrie rămâne o rană, dar și o amintire… O amintire că iubirea nu moare niciodată, ea continuă să trăiască în fiecare respirație, în fiecare clipă de curaj, în fiecare pas pe care îl fac mai departe…
Octombrie este sfârșit… dar și început!
În fiecare toamnă, când frunzele cad, învăț să las și eu în urmă ce nu mai poate fi, și să primesc în sufletul meu ceva nou… Învăț că sfârșitul unui drum nu înseamnă întotdeauna dispariție; uneori înseamnă o trecere, o transformare, un alt fel de a fi…
Unele sfârșituri vin prea devreme… Dar chiar și atunci, ele nu reușesc să stingă lumina pe care am primit-o de la cei pe care i-am iubit. Lumina aceea devine farul meu, puterea mea, sensul meu…
Astăzi, scriu aceste rânduri nu doar ca psiholog, ci ca femeie care a trăit pierderea și care știe că nu există cuvinte magice care să șteargă un astfel de gol. Există însă puterea de a ne așeza lângă durerea noastră și de a o transforma în sens.
Pentru mine, sensul e simplu: să duc mai departe lecțiile pe care le am învățat:
Să iubesc!
Să fiu prezentă!
Să îmi onorez povestea, chiar și cu rănile ei!
Octombrie… sfârșit… dar și începutul regăsirii mele!
Îmi amintește în fiecare an că viața, oricât ar fi de dureroasă, continuă! Și că în fiecare clipă de curaj, în fiecare respirație, în fiecare pas pe care îl fac, iubirea mă transformă.
În fiecare octombrie se naște o nouă versiune a mea. O femeie care știe că sfârșiturile nu sunt doar pierderi, ci și porți către un alt fel de a trăi…
Și chiar dacă rana rămâne, din ea crește ceva nou: puterea, înțelepciunea, iubirea!
Octombrie… sfârșit!… și totuși început al regăsirii mele!
A.C. ❤